Luiza Rădulescu Pintilie În ziua în care, astăzi-7 iulie 2025, la ora de foc 15,00, în plin cod roșu al vremii și al vremurilor pe care ne este dat să le trăim, Guvernul își asumă răspunderea pe Legea Austerității, eu am avut, cu câteva ceasuri înainte, o dureroasă dovadă a cruzimii cu care va lovi această nouă politică a aleșilor, exact ca de fiecare dată: în cei mai năpăstuiți dintre noi. Cei care nici măcar nu așteaptă laptele și mierea promise în toate campaniile electorale, care nu își strigă în stradă și sub ferestrele autorităților amarul vieții, dar care au dreptul, mai ales după o viață de muncă, adesea chinuită, să-și poată permite măcar o bucată de pâine și pastilele care îi țin în viață. Fiindcă dacă majorata cotă de TVA, tarifele neplafonate la energie, la gaze, la RCA și întreg valul de scumpiri început de la 1 iulie vor scoate ceva bani în plus și din buzunarele celor aproape 100 000 de români care au deja în conturi peste un million de lei, recunosc că nu gândindu-mă la aceștia simt cum mă îneacă revolta în fața primului pachet de măsuri în legătură cu care Consiliul Economic și Social a emis aviz negativ, avertizând că transferă presiunea fiscală către populația cu venituri mici și medii, că va avea efect imediat și va afecta cheltuielile curente ale gospodăriilor și accesul la bunuri esențiale, mai ales în cazul categoriilor sociale vulnerabile. Și mă opresc aici cu argumentația de specialitate fiindcă eu tocmai am văzut-o, acum vreo două ore, pe viu, scrisă cu mult, mult mai convingător pe fața bătrânului așezat pe scările magazinului Mega Image din centrul Ploieștiului și pe mâinile bătătorite de muncă în care ținea, aproape rușinat, o cutie goală de Aspenter. Nu spunea nimic, nu cerea ceva celor care intrau ori ieșeau din magazin. Privea doar în gol sub căldura care începea să se întețească. Îmbrăcat curat, cu o pălărie de fetru maro pe cap și un flaner subțire peste cămașa cu carouri, se rezema tăcut, ca o statuie , de balustradă. Nu stânjenea cu nimic, doar ochii mișcându-i- se într-o parte și în alta , urmărind în tăcere trecătorii. De cele mai multe ori privea îndelung spre Catedrala din apropiere și atunci îmi părea că încremenește cu totul. De altfel, acesta a fost gestul care mi-a și atras atenția și abia atunci am văzut că de fapt ceea ce crezusem a fi un pachet de țigări e de fapt o cutie goală de medicamente. Văzându-l așezat pe scară, cu o sacoșă de rafie lângă el, crezusem că s-a oprit să –și mai tragă sufletul și mă așteptam să-l observ trăgând un fum, poate două. M-am înșelat. Abia când, ieșit din magazin, l-am observat pe soțul meu oprindu-se în dreptul său și scoțând din buzunar câteva bancnote am început să înțeleg. Am văzut apoi cum îi arată cutia goală și, din mașina în care eram, priveam cum se conturează sub ochii mei efectele lanțului de scumpiri care va strânge și mai amenințător de gât exact oameni precum cel din fața mea. Ceva din continuarea poveștii am ascultat-o cu ochii în lacrimi, spusă cu glas stins de soțul meu. Bătrânul pe care tocmai îl aveam sub priviri a fost operat de unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în cardiologie și cardiologie vasculară din Ploiești și nu am niciun dubiu, cunoscând profesionalismul și empatia sa, că a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru viața pacientului său. O viață care însă e pe mai departe nu numai în mâna lui Dumnezeu, ci și, din nefericire, a mai marilor zilei, care nu se tem să se joace de-a viața și de-a moartea ! Iar acesta este doar un exemplu … Cu câteva zile în urmă, ministrul Economiei, Radu Miruță, nu s-a sfiit să recunoască faptul că “România e un pacient bolnav astăzi, pe un pat de Terapie Intensivă”. Iertată să-mi fie îndrăzneala, dar vă contrazic, distinse domnule ministru ! Nu, bolnavul nici măcar nu e pe un pat de Terapie Intensivă, sub îngrijire medicală și cu șansa să se facă bine ! Bolnavul e, ca în cazul de față, ieșit de spital, salvat de un medic care își cunoaște și își respectă profesia, jurământul și pacientul, și nu are altă șansă decât să se așeze pe scările unui magazin în speranța să strângă bani să-și cumpere o cutie de Aspenter. Nu se plânge, nu cerșește, ci se lasă în mâinile lui Dumnezeu și la mila oamenilor. Fiindcă nu am văzut în viața mea un bătrân care să se închine mai pătrunzător, mai înălțător precum cel care strângea bănuții tocmai primiți lângă cutia goală de medicamente. Pentru prima oară m-am bucurat că a durat ceva mai mult ieșirea din parcare și am putut să văd cum , privind spre turla Catedralei, s-a închinat în vreo două- trei rânduri și, strângându-și sacoșa și mai aproape, s-a rezemat, ușor liniștit, de balustrada de fier.