Luiza Rădulescu Pintilie Purtat în minte de mai mult timp, am împlinit gândul de a ajunge să văd Mănăstirea Crasna în ultimele ceasuri ale lui august, la hotarul dintre dimineața liturghiei de sâmbătă și o înserare grăbit coborâtă de o înnorare venită din senin, aducătoare de ploaie deasă și rece, dar și la granița temporală a anului lumesc și a celui bisericesc, început în cea dintâi zi a lui septembrie-luna în care Dumnezeu a creat lumea, dar și luna în care s-a sfârşit actul creaţiei „odihnindu-se de toate lucrurile Sale “. Am urmărit cu privirea, de pe fereastra mașinii, venind dinspre Valea Slănicului, șerpuirea drumului prin legendara Pădure Cazacu, așezările, livezile, lanurile de porumb, grădinile, casele și bisericile, potecile și calea ferată înșirate spre drumul național 1A Ploiești-Brașov până în comuna Izvoarele și satul Schiulești- punctul din care știam că mai sunt câțiva kilometri până la mănăstire. Ce n-am știut a fost că, deodată cu agitația lumii de care părea că ne îndepărtăm tot mai mult, topită în frumusețea de poveste a locurilor, în învăluirea unei liniști și a unui aer curat ce îmbrățișau privirea și sufletul deopotrivă, la un moment dat vom lăsa în urmă și ultimii metri de asfalt, înaintând, la fel ca alte mașini- cu numere din toată țara, inclusiv străine- care ne tot depășeau, prin suișuri și coborâșuri abrupte, peste pietrele și praful care zburau de sub roți. Aproape în același timp în care vocea gps-ului repeta că peste o sută de metri ajungem la destinație am văzut indicatorul care avertiza că accesul este recomandat doar vehiculelor 4×4 și am observat cum alunecă spre noi, rotindu-se brusc mai bine de 180 de grade și greu de stăpânit, mașina puternică din fața noastră. În stânga-o vale abruptă, în față o costișă muntoasă aproape dreaptă, iar deasupra, zărindu-se printre coroanele copacilor încă înfrunziți, un soare puternic chiar de la ora nouă a dimineții. I-am lăsat să ne depășească pe cei care n-au ezitat să forțeze drumul și am mers în urmă lor la pas vreo cincizeci de metri. În momentele în care scrâșnetele de roți și zgomotele accelerațiilor încinse se domoleau, auzeam însoțirea unui susur de apă , foșnetele frunzelor și câte un glas de pasăre. O frumusețe care depășea acolo, în inima pădurii, aproape de râul Crasna, la poalele munților Ursoaia, greutatea urcușului, dar care, recunosc, nu a reușit să estompeze neliniștea care m-a încercat până am ajuns la gardul mănăstirii, fără a se stinge cu totul. E-adevărat însă că, de la primul pas trecut dincolo de porțile larg deschise, am avut din ce în ce mai adânc sentimentul că am ajuns în locul în care se termină toată tulburarea lumii, timpul încetinește din ritmul lui știut și începe chiar Raiul! Doar parcarea mare, pentru mașinile care reușesc să biruiască potrivnicia drumului, mai aparține parcă prezentului și te mai ține pe loc cât treci prin dreptul său. Dincolo de ea- e o cu totul altă lume . Frumoasă, calmă, așezată, funcționând parcă după cu totul alte legi. Aproape nu am știut unde să întorc mai întâi privirea și de ce anume să mă minunez mai mult. De salcia înaltă , aplecată peste drum și amintindu-mi legenda care spune că, atunci când Maica Domnului ar fi vrut să-și vadă fiul răstignit, îndurându-se de lacrimile sale, o salcie plângătoare și-ar fi întins ramurile peste o apă curgătoare ce-i stătea în cale și ar fi ajutat-o să ajungă pe malul celălalt ? De troița închinată eroilor, pictată în culori atât de senine și păzită de un brad puternic, de aleea sfinților care ne-au însoțit, pe o parte , o bună bucată de drum, în timp ce pe cealaltă parte se desfășura o splendidă livadă de meri, cu băncuțe de lemn așezate la umbra lor, de biserica veche, de impunătoarea biserică mai nouă, de chiliile cu porți deschise și bolți arcuite de trandafiri, de bordurile înflorite ce împodobesc locul cu crăițe, cârciumărese, salvie și tufe de regina nopții, de paraclis ori de altarul de vară ? M-am oprit în fața crucii de piatră ce-i ocrotește și binecuvântează pe cei care vor să-și potolească setea. M-am alăturat, câteva minute, celor mulți care umpleau biserica și ascultau în tăcere slujba și nu am îndrăznit să le tulbur pacea sufletească pe care mi-a fost ușor să o citesc pe chipurile de toate vârstele nici măcar cu o fotografie. Aproape nu am găsit loc pe care să-l cuprind într-o imagine în care să nu se afle cineva: sub ramurile unui copac, așezat direct pe iarba verde ori pe câte o treaptă de scară, plimbându-se pe vreo alee, lângă un gard înflorit sau aplecat la înălțimea florilor mai frumoase parcă decât le-am văzut vreodată. Întunecând pe neașteptate cerul, câțiva nori de ploaie ne-au grăbit să plecăm înainte ca drumul să devină și mai greu decât fusese la venire, așa că nu am căutat și lacul cu nuferi despre care auzisem că s-ar fi aflat pe undeva. Nici nu am mai reușit să-l întreb pe monahul aflat la pangar și care mă impresionase prin vorbele-i blânde despre biblioteca în care am citit că s-ar afla mii de cărți și valoroasa colecție de icoane pe lemn. Pe drumul de coborâre au fost și mai mulți cei pe care i-am întâlnit ducându-se spre mănăstire. Pentru vreun sfert de oră, deși era abia puțin după ora 11, am avut impresia că s-a făcut de mult timp seară. Iar înainte de a ajunge la mașină, ne-au ajuns din urmă primii stropi ai unei ploi tomnatice. Până să ne îndepărtăm cu totul de locul protejat de pădure și ocrotit de Dumnezeu am înțeles mai bine de ce, fugiți din calea turcilor, acum mai bine de trei secole, țărani din așezarea Izvoarelor s-au ascuns exact acolo, în inima pădurii, numind locul refugiului lor Băjenari, așa cum ei înșiși erau. Sau de ce, potrivit unor surse, ocnași de la Salina Slănic s-ar fi refugiat, după o revoltă, tot acolo . ***